goodbye
gud-BAILa revedere
Româna spune „la revedere”, adică amână despărțirea până la următoarea vedere. Ideea aceasta nu e deloc izolată: o găsești în limbi romanice, slave și chiar în finlandeză, construită de fiecare dată din material propriu. Alte limbi merg pe cu totul altă logică — încredințarea cuiva lui Dumnezeu, urarea de a rămâne cu bine sau o formulă atât de gravă încât aproape nimeni nu o folosește zilnic. Aici vezi cum se despart 26 de limbi și ce se schimbă la pronunție.
goodbye
gud-BAILa revedere
În italiană, „arrivederci” înseamnă literal până ne revedem, exact ca „au revoir” în franceză și ca românescul la revedere. Limbile slave construiesc la fel, dar cu rădăcini proprii: „do widzenia” [do wi-dsé-nja] în poloneză, „до свидания” [da-swi-dá-ni-ja] în rusă, „довиждане” [doVIZHdane] în bulgară și „doviđenja” [do-VI-den-ia] în croată. Chiar și finlandeza, care nu are nicio legătură de familie cu ele, spune „näkemiin”, tot cu sensul până la vedere.
Alte limbi pornesc din cu totul altă parte. Spaniolul „adiós” [a-DJOHS] conține numele lui Dumnezeu și vine din formula prin care îl încredințai pe celălalt divinității. Turcescul „hoşça kalın” [hoş-ça ka-lıń] înseamnă rămâi cu bine și îl spune doar cel care pleacă, pentru cel care rămâne existând o altă formulă. Iar japonezul „さようなら” [sayōnara] e atât de definitiv, încât între prieteni care se văd a doua zi sună nepotrivit de grav.
Francezul „au revoir” cere două lucruri pe care româna nu le are: vocala din mijloc, rotunjită și fără corespondent la noi, și r-ul produs în fundul gurii, nu cu vârful limbii. Croatul „doviđenja” are consoana đ, un d muiat care nu seamănă nici cu d, nici cu g românesc, iar în rusă „до свидания” se rostește cu o inițial transformat în a, pentru că vocala e neaccentuată.
În italiană, dublul r din „arrivederci” se ține mai mult decât un r simplu, iar finalul, ci, sună ci ca în cine; româna nu are consoane lungi, așa că tentația e să treci repede peste ele. Daneza scurtează în cealaltă direcție: „farvel” [far-VEL] pune accentul pe a doua silabă, iar prima se topește aproape complet.
Prima e citirea literelor așa cum sunt scrise. La „adiós”, româna desparte di-ós în două silabe, dar spaniola le contopește într-un diftong, [a-DJOHS], cu accentul marcat de acel accent grafic. La fel, „до свидания” nu se citește cu o clar în față, deși așa e scris.
A doua ține de registru și de lungimea vocalelor. „さようなら” se rostește cu un o lung, iar româna nu deosebește vocalele scurte de cele lungi, așa că sunetul iese prea scurt. Și mai des se greșește funcția: cine folosește formula japoneză ca simplu pa la ieșirea din magazin spune, de fapt, ceva apropiat de un adio.
Limba pe care o înveți o alegi în aplicație – nu depinde de limba interfeței.
Ai deja cont? Conectează-te
Prin înregistrare, accepți Termenii și Politica de confidențialitate.